Articole Crestine

  • Lupta pentru mintea noastră – Alexandru Fintoiu

    Cea mai mare luptă care se duce este pentru mintea noastră. Diavolul pune la dispoziție tot arsenalul care îl are pentru asta. Cine controlează mintea, deține totul în control. Folosește reclame, lucruri de care nu avem nevoie, uzează de concurența cu ceilalți, totul ca să ne țină mintea ocupată cu nimicuri. De aici se nasc toate acele fraze tipizate gen, “dacă toți o fac, de ce să nu o fac și eu.”

    Raționamentele, gândurile și judecățile noastre formează ceea ce Biblia numește inimă. Inima după Scriptură nu coincide cu locul de unde se nasc emoțiile noastre. Când Dumnezeu ne spune că El pătrunde inima noastră, El trece dincolo de conștientul nostru, la inconștient și subonștient. El cunoaște totul și Îi place să găsească în inimi lucruri comune Lui. David strângea Cuvant cât mai mult pentru că știa ceea ce Talmudul evreiesc spune și azi: “Atenție la gândurile tale căci ele vor fi fapte.”

    Oamenii însă, prin atitudinea și faptele lor blochează accesul lui Hristos acolo unde ar trebui să fie El. Golul inimilor fără Isus nu e altceva decât prezența în aceleași inimi a altor lucruri străine de Dumnezeu. Nu există subtitut pentru Hristos. O grămadă de oameni trăiesc zilele vieții lor nemulțumiți, chiar dacă au de toate, nefericiți chiar dacă le-au făcut pe toate și plini de amărăciune. Încearcă să își stingă supărările cu lucruri noi, cu bani, cu distracții ce nu fac altceva decât să adauge poveri în adâncul sufletului lor. Când ajung la limită, cei mai mulți aleg renunțarea la viață și la tot.

    Omul a fost creat pentru ca să trăiască alături de Dumnezeu, orice altă încercare sau nînțelegere a chemării lăuntrice după Hristos, se traduce prin zadărnicia umană de a atinge absolutul.

    În fiecare zi oamenii au tendința să se înalțe, să fie pe un prag superior, o tendință naturală, păcătoasă și zadarnică. Pentru cei mai mulți e grea învățătura lui Hristos despre smerire. Când cumperi telefoane noi an de an, când îți iei un laptop cu i7 pentru că i3-ul tău nu se mai încadra în parametrii inoculați de lumea comercială, toate acestea le faci pentru un pas superior. Cheltuim pe lucruri de care nu avem neapărată nevoie, doar pentru a ne știi la zi.

    Lucrurile de care nu avem nevoie ne împânzesc casele tocmai pentru că am fost trădați de dorința nesățioasă după completarea golului din noi.

    Când relația cu Dumnezeu nu merge, se formează lipsa în inimă, neliniștea. Mulți creștini își calmează conștiința cu noutăți, crezând poate că noutățile contribuie la o îmbunătățire a micii lor fericiri. Fericirea constă în umplerea golului din noi cu Hristos. Când Îl ai aproape, totul are sens, când nu, te prăbușești în mediocritatea omului fără Dumnezeu. Iar acest tip de mediocritate înseamnă moarte.

    Spunea Evelyn Waugh că, “mintea omului este destul de inventivă atunci când vine vorba să inventeze orori; doar atunci când încearcă să inventeze Raiul se dovedește a fi neputincioasă”.

    Vestea bună este că Raiul e deja inventat, calea într-acolo este deja cunoscută ca fiind numai Hristos iar ca să ajungi acolo trebuie să Il lași pe El în mintea ta.

    Nu-i ușor dar se merită.

     

                                                                                                                          Alexandru Fintoiu

    Read more
  • Biserica mare din centru. Cine o mai visează? – Vladimir Pustan

    Nu sunt supărat pe bisericile mici, adică pe cele de la sat cu oameni puțini, ci pe cele ce au vise mici iar acestea pot fi și cu 1.000 de membri.

    În bisericile mari există și riscul de a te pierde mai ușor întrucât păstorii au doar o anumită capacitate de a cuprinde întregul, neîmpiedicându-se în detalii.

    La noi o biserică mare e o clădire mare cu oameni mulți. După cartea Faptele Apostolilor o biserică mare are o altă definiție.

    E biserica ce are un scop mare. Acela de a propovădui Evanghelia până la marginile pământului, oricât de mult sânge ar costa, oricât de mulți bani. Ridicarea celor căzuți, căutarea mielului rătăcit prin smârcurile heroinei, popularea raiului înainte ca Satan să-și umple iadul.

    E biserica ce are predicatori mari. Predicatorii mari ce predică cu un limbaj ”de o dulce necuviință” (vorba lui Bossuet), atipici și pasionali, o evanghelie ce să cuprindă musai înălțarea lui Hristos, zidirea sfinților și condamnarea tuturor tipurilor de păcat. Chiar și mestecatul gumei în biserică. Predicatori ce nu trebuie să-și ceară scuze pentru absoluturi.

    E biserica ce cuprinde oameni mari. Toți ne naștem mici, dar putem deveni mari.

    Biserica lăsată de Hristos a avut oameni ce-au renunțat la locurile de muncă pentru a fi mai eficienți. Și nu numai la pescuit ca Petru, ci la vamă (Matei) și la cabinetul medical (Luca). Oameni ce-au renunțat la averile lor (Barnaba), la religia lor (Pavel), la viața lor (Ștefan). Cu asemenea oameni răstorni lumea. Așa au mișcat-o. Cu viață, sânge și lacrimă. Nouă nu ni se mișcă nici nodul de la cravată.

    Au avut o închinare mare. S-au ferit ca dracul de tămâie de programe. Când se rugau și cântau crăpau pereții și după fiecare slujbă trebuiau gletuiți. Aveau șansa de a nu ști ce e șablonul.

    Știau că dacă te faci că te rogi, Dumnezeu Se face că te ascultă.

    Au avut și dușmani XL. Știu maneliștii ce știu… La început saducheii, apoi iudeii, apoi lumea întreagă. Au înțeles că nu există domnie fără suferință, că dacă vrei să faci ceva îți sar în cap o grămadă de tipi ce nu fac nimic.

    Oare mai putem avea biserici mari așezate cu tupeu în centru? Oare putem înțelege că biserica nu e zid ci oameni adunați împreună pentru un timp, pregătindu-se să meargă de colo-colo și să nu vină cu mâna goală când se reîntâlnesc?

    Visul depinde de noi. Dacă nu-l veți visa veți fi condamnați să trăiți în continuare coșmarul de azi…

     

    V l a d i m i r _ P u s t a n 

    Read more
  • Văzându-L pe Isus – Alexandru Fintoiu

    Există fel de fel de închinători la Dumnezeu. Unii se închină la obiceiuri, alții la ce nu știu. Niște greci care își exprimaseră religiozitatea la praznic, au simțit în inima lor nevoia de mai mult. Și-au dat seama că nu sunt îndeajuns faptele bune și au fost curioși, “Domnule, am vrea să vedem pe Isus.”

    Acolo unde este Hristos se cunoaște. Toată lumea știe că se întâmplă ceva deosebit. Au auzit că vindeca, făcea minuni, vorbea cu putere dar blând și Îl arăta pe Dumnezeu în fiecare faptă.

    Pe măsură ce se apropiau de ucenici, grecii, trăiau cu intensitate emoția vederii Lui. Filip și Andrei? Ce erau aceștia pe lângă El? În condițiile în care Dumnezeu Însuși era acolo, ceilalți nu mai contau. Hristos le putea oferi răspuns la dorința după veșnicie. Nu puteau găsi răspuns în altă parte și sigur acesta e motivul pentru care doreau să-L vadă. Cumva Domnul le-a răspuns indirect acestei dorințe și le-a spus că viața vine prin moarte. Moartea Lui.

    Am observat oameni care atunci când merg la biserică, văd cântăreți, rugăciuni frumoase și predici “bune”. Preocupați de gânduri și de ceas, plictisiți și obosiți, uită de ceea ce este esențial. Nu e important să facem din mersul la biserică doar o întâlnire cu frați și prieteni. Ar fi degeaba. Esențial este să-L vedem pe Isus.

    Or fi existând doctori deosebiți, or fi existând împrejurări aparte în viață, or fi existând prieteni care să îți sară în ajutor la nevoie, dar, dacă nu Îl vezi pe Hristos dincolo de ei e degeaba.

    Pe de altă parte, m-am tot întrebat, oare cum arată Isus? Biblia nu-L descrie fizic prea mult. Probabil Sfânta Scriptură dorește să sublinieze că nu e important cum arată un om, valoare are doar ce este el.

    În concluzie, habar n-am cum arată Hristos, dar mă uit la fratele meu din bisercă care cântă și văd ceva din El, ascult o soră care se roagă și parcă-L aud pe El, ascult Cuvântul și-mi dau seama că El îmi vorbește. Îl putem vedea pe Isus în părinți sau în copii, romanticii Îl pot vedea în frunza de iarbă stropită de rouă, visătorii, în stele că doar El le-a creat, cu toții, în cei de lângă noi.

    Dar nu mai înainte să-L vedem pe Golgota, în locul nostru…

     

                                                                                                                                      Alexandru Fintoiu

    Read more
  • De ce avem nevoie de Duhul Sfânt? – Vladimir Pustan

    Nu pentru a ne bate ca și Tarzan cu pumnul în piept…

    Nu pentru a sta în levitație…

    Nu pentru a fi altfel decât alții…

    Ironia constă în faptul că azi botezul cu Duhul Sfânt împarte trupul lui Hristos, când de fapt El a venit să ne unească…

    Avem nevoie de Duhul Sfânt pentru că doar așa putem fi martori. Dumnezeu nu a poruncit să plecăm în lume și să vorbim despre El, până nu ne-a și echipat. Fără Duhul Sfânt propovăduirea noastră nu are puterea convingerii. În mântuire Duhul Sfânt i-a botezat în Hristos, după mântuire Hristos i-a botezat în Duhul Sfânt ca să poată sluji.

    Doar dacă avem Duhul Sfânt putem fi transformați cu adevărat. Această transformare dramatică a vieții produce foame. Foame după Hristos, foame de a fi ca ca și Hristos, foame de a-L sluji pe Hristos. Această schimbare produce foc… Când s-a sfințit cortul întâlnirii, când s-a dedicat Templul, semnul prezenței lui Dumnezeu și-a acceptării Lui s-a făcut prin foc. Un foc ce nu avea voie să se stingă, și de aceea spune Pavel celor din Tesalonic să nu care cumva să-l lase să mocnească.

    Doar cu ajutorul Duhului Sfânt ne putem închina cu adevărat.

    Nu ai nevoie de un motiv special pentru a-L lăuda pe Dumnezeu, ai nevoie de Duhul Sfânt.

    Programele și liturghiile din bisericile noastre, pline de plictiseală și rutină, nu sunt dovada că Duhul Sfânt e printre noi.

    De aceea, nu treceți pe lângă el. Spuneți-i: ”Bun venit!”

     

    V l a d i m i r _ P u s t a n

     

    Read more
  • Răspunsul înţeleptului

    „Cine vorbeşte în chip uşuratic, răneşte ca străpungerea unei săbii, dar limba înţelepţilor aduce vindecare.“ Proverbe 12.18

    Într-o istorioară indiană se spune că doi oameni s-au dus la un om înţelept şi au cerut voie să-i vorbească. Înţeleptul i-a primit, dar, spre surprinderea sa, cei doi au început să-l critice. Cuvintele lor erau adevărate insulte: ticălosule, ucigaşule, nebunule etc. După un timp, cei doi au obosit să vorbească şi s-a aşternut tăcerea. Atunci, înţeleptul le-a zis: „Credeam că aţi venit să-mi daţi ceva. Toată lumea care vine la mine îmi aduce câte ceva. De obicei, eu primesc darurile lor, dar darurile voastre nu-mi plac. Vă rog să le păstraţi, căci sunt ale voastre. Eu n-am ce să fac cu astfel de cuvinte. Luaţi-le înapoi!“

    Vânătorii de greşeli se străpung singuri. Cei care stropesc mereu cu noroi nu se pot delecta în ocupaţia lor fără a nu se murdări ei înşişi cu noroiul vorbelor rele în sufletul lor. În nechibzuinţa lor, ei gândesc că se pot consola sfâşiindu-i pe alţii prin vorbiri de rău. Eforturile lor de a-i răni pe alţii s-ar putea să reuşească, dar totdeauna vor sfârşi prin a-şi face rău lor. Care este calea de îndreptare? Mântuitorul ne poate da la fiecare o gândire nouă, un comportament care să nu producă amărăciune altora. Pentru aceasta trebuie să-L acceptăm pe Mântuitorul ca fiind unicul nostru Învăţător.

     Preluat de pe www.misiune.ro

    Read more

Ultimele articole

Cele mai citite